miercuri, 23 mai 2012

Deseară la Samarkand...

Într-o dimineaţă califul din Bagdad îl văzu pe vizirul său alergând şi aruncându-i-se la genunchi, palid şi tremurând: 
- Te rog, Doamne, lasă-mă să plec din oraş chiar azi! 
- De ce? 
- Azi-dimineaţă, traversând piaţa pentru a veni la palat, o femeie m-a izbit în mulţime... M-am întors şi am recunoscut-o: era moartea. Mă privea fix. Doamne, mă caută... 
- Eşti sigur că era moartea? 
- Da, Prea Înălţate, era îmbrăcată în negru şi avea o eşarfă roşie. Avea o privire înspăimântătoare. Crede-mă, Doamne, mă caută, lasă-mă să plec chiar acum! Voi lua cel mai iute cal şi, dacă alerg fără oprire, pot fi în seara asta la Samarkand! 
Califul, care ţinea la vizirul său, îl lăsă să plece. Acesta dispăru într-un nor de praf... 
Gânditor, califul ieşi deghizat din palat, cum o făcea adesea. 
În piaţă, văzu moartea şi se îndreptă spre ea: 
- Am o întrebare să-ţi pun: vizirul meu e un om încă tânăr şi sănătos. De ce l-ai speriat azi-dimineaţă fixându-l cu o privire ameninţătoare? 
- Nu era o privire ameninţătoare, era o privire mirată. Nu mă aşteptam deloc să-l văd aici, la Bagdad. Am întâlnire cu el deseară la Samarkand!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu