sâmbătă, 23 iunie 2012

Evaluarea Naţională 2012 - subiecte şi rezolvări

Subiectele de la proba de limba şi literatura română din cadrul Evaluării Naţionale 2012 şi rezolvarea lor vor fi publicate luni, 25 iunie 2012, imediat după terminarea probei pe Blogul profesorului de limba română.

joi, 24 mai 2012

Desenul copilului

În cercul de lumină aruncat de veioză pe masă, un copil mâzgăleşte ceva iar tatăl său, amuzat, îşi lasă pentru o clipă ziarul pentru a vedea ce face fiul său. 
- Ce ne desenezi, iubitule? 
- Îl desenez pe Dumnezeu. 
- Dar nimeni nu-l cunoaşte pe Dumnezeu. Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu! 
- Eeee... tu o să-l vezi când o să fiu gata.

miercuri, 23 mai 2012

Cât timp mai e până la distrugerea pământului

La o conferinţă de astrofizică cineva din sală puse următoarea întrebare: "Cât timp aţi spus că mai e până când soarele o să vaporizeze tot ce există pe pământ?" 
Auzind din nou răspunsul ("Şase miliarde de ani") curiosul scoase un suspin de uşurare: "A..., bine..., Doamne-ajută! Înţelesesem şase milioane..."

Deseară la Samarkand...

Într-o dimineaţă califul din Bagdad îl văzu pe vizirul său alergând şi aruncându-i-se la genunchi, palid şi tremurând: 
- Te rog, Doamne, lasă-mă să plec din oraş chiar azi! 
- De ce? 
- Azi-dimineaţă, traversând piaţa pentru a veni la palat, o femeie m-a izbit în mulţime... M-am întors şi am recunoscut-o: era moartea. Mă privea fix. Doamne, mă caută... 
- Eşti sigur că era moartea? 
- Da, Prea Înălţate, era îmbrăcată în negru şi avea o eşarfă roşie. Avea o privire înspăimântătoare. Crede-mă, Doamne, mă caută, lasă-mă să plec chiar acum! Voi lua cel mai iute cal şi, dacă alerg fără oprire, pot fi în seara asta la Samarkand! 
Califul, care ţinea la vizirul său, îl lăsă să plece. Acesta dispăru într-un nor de praf... 
Gânditor, califul ieşi deghizat din palat, cum o făcea adesea. 
În piaţă, văzu moartea şi se îndreptă spre ea: 
- Am o întrebare să-ţi pun: vizirul meu e un om încă tânăr şi sănătos. De ce l-ai speriat azi-dimineaţă fixându-l cu o privire ameninţătoare? 
- Nu era o privire ameninţătoare, era o privire mirată. Nu mă aşteptam deloc să-l văd aici, la Bagdad. Am întâlnire cu el deseară la Samarkand!

Lampa înţeleptului

Un maestru zen şi discipolul său mergeau pe drum, în toiul nopţii. 
Înţeleptul ţinea în mână o lampă. 
- Înţeleptule, a întrebat învăţăcelul, este adevărat că poţi să vezi pe întuneric? 
- Da, este adevărat. 
- Atunci de ce ai luat lampa? 
- Ca să nu dea alţii peste mine.

marți, 22 mai 2012

Cea mai veche meserie din lume

Trei amici, un chirurg, un arhitect şi un politician, discută, în jurul unei mese, care dintre meseriile lor este cea mai veche. 
- A mea, îi asigură chirurgul. Biblia spune că Eva s-a născut în urma unei operaţii de extragere de coastă. 
- Nu, a mea e, zise arhitectul. Lumea a fost creată din haos. Evident, este o treabă de arhitect. 
- Ce spuneţi, îi privi politicianul cu dispreţ. După părerea voastră, haosul cine l-a creat?

Dreptatea lui Vodă Ţepeş

Pe vremea domniei lui Vlad Ţepeş, un neguţător anunţă că a pierdut o pungă cu o mie de galbeni. El făgădui o sută de galbeni drept recompensă. 
Un creştin aduse punga. 
- Eu socotesc că e a dumitale. 
Păgubaşul numără banii şi spuse: 
- Văd că dumneata ţi-ai oprit făgăduiala. Punga are doar nouă sute de galbeni. 
Omul, supărat, a mers la Vodă să-i facă dreptate. 
- Jupâne, tu ai pierdut o pungă cu o mie de galbeni, deci creştinul a găsit altceva. Aşa că dumneata aşteaptă până vei afla punga bună. Pe aceasta o ia găsitorul.

luni, 21 mai 2012

Tabloul cel mai real

Un împărat făcu un concurs printre pictori: cel care va reprezenta cel mai bine pacea într-un tablou va câştiga un premiu. 
Mulţi artişti îşi încercară norocul, dar numai două tablouri reţinură atenţia împăratului. Primul reprezenta nişte munţi înalţi, cu creste armonioase, care se reflectau într-un lac splendid, albastru ca cerul. O imagine perfectă a păcii şi a seninătăţii. 
Al doilea, pictat de un călugăr zen, reprezenta tot nişte munţi, dar aceştia erau sălbatici, abrupţi, siniştri, profilându-se pe un cer brăzdat de fulgere ameninţătoare. Dar, într-un colţ, lângă o cascadă spumegândă, se vedea, într-o gaură a falezei, pe o stâncă, un micuţ arbust în care o pasăre îşi construise cuibul şi clocea liniştită. Ce tablou a ales împăratul? 
Pe al doilea, căci, zise el, "pacea trebuie să o găsim în inima noastră, chiar în mijlocul celor mai mari dificultăţi." Pacea nu există dacă ea nu există în noi înşine.

duminică, 20 mai 2012

Soţia emancipată

Într-o zi un bărbat se întoarce de la serviciu şi găseşte dezastru în casă. 
Copiii, încă în pijama, se jucau în noroiul din grădină. 
Pe gazon, împrejurul casei, cartoane de mâncare congelată şi cutii de suc de fructe, pe jos. 
Când intră în casă, şi mai rău: vesela murdară împrăştiată în toată bucătăria; mâncarea câinelui răsturnată pe jos; pe toată podeaua, sticlă spartă; nisip, pe jos, pe masa de la bucătărie şi pe mobile. În sufragerie, găseşte jucării, haine şi o veioză răsturnată. 
Omul se gândeşte cu spaimă să nu i se fi întâmplat ceva soţiei. 
Urcă în fugă la etaj. 
Acolo, stupefiat, îşi găseşte soţia, încă în pijama, aşezată în pat şi citind o carte. 
Ea se întoarce către el surâzând şi îl întreabă: 
- Cum ţi-a mers azi? 
- Dar ce s-a întâmplat aici astăzi? bâiguie el cu ochii măriţi. 
Ea, surâzătoare: 
- Ştii, în fiecare zi, când te întorci de la serviciu, mă întrebi ce am făcut peste zi şi când eu răspund că m-am ocupat de casă şi de copii, tu îmi zici:"Asta-i tot?" Ei bine, astăzi, n-am făcut nimic!

Ce este un Lamed Vavnik?

Un povestitor explică: 
"După o veche tradiţie ebraică oarecum uitată, lumea se sprijină pe 36, şi numai 36, de înţelepţi. Ei sunt numiţi Lamed Vavnik, dar nimeni nu ştie cu adevărat cine sunt. Nici măcar ei nu ştiu. Aşa că... oricine ar fi cel pe care îl întâlniţi, cu care staţi de vorbă, gândiţi-vă că această persoană ar putea fi unul dintre cei 36 Lamed Vavnik de pe planetă." 
Făcu o scurtă pauză şi îşi reluă povestea. 
"Într-o zi, la un centru pentru persoane vârstnice, o doamnă bătrână se apropie de mine şi, cum se întâmplă adesea, mă apucă de reverul hainei şi mă trase spre ea zicându-mi cu voce joasă: "Nu aş vrea să spun tuturor, dar aş vrea să-ţi spun ţie." 
Ea îmi povesti că soţul ei murise doi ani mai înainte. Fusese o moarte lentă, dureroasă şi grea. În vara dinainte familia îl duse la casa lor de vacanţă. Şi nepoţelul lui, abia de 9 ani, veni să-l viziteze. Era o vară foarte călduroasă, după-amiaza fusese grea şi bătrânul era suferind şi slăbit. 
Copilul veni la bunica lui şi îi zise: "Bunico, să-l ducem pe bunicul la râu. Am să-i dau jos pantofii şi şosetele şi am să-i umezesc tălpile cu apă. Asta îl va linişti şi se va simţi mai bine." 
"Vai, zise ea, este o idee minunată, dar, vezi tu, drumul care coboară la râu este abrupt şi plin de pietre iar bunicul este foarte slăbit; mă gândesc că asta îl va epuiza. Dar e o idee frumoasă şi tu eşti un copil minunat că te-ai gândit la asta. Mulţumesc." 
Dar bătrânul auzise discuţia şi zise: "Nu, să mergem!" 
Aşa îl duseră încet şi cu multă greutate spre râu. Îl aşezară pe o piatră şi copilul se ocupă de bunicul său. Îi dădu jos pantofii, apoi şosetele şi îi umezi cu blândeţe picioarele. Rămaseră acolo câtva timp."
Povestitorul ridică ochii şi explică: "M-am gândit atunci că ea îmi va spune că nepotul ei era un Lamed Vavnik. Dar ea zise altceva: "Ştiţi, plimbarea până la râu nu i-a făcut bine soţului meu. Dimpotrivă, aproape că l-a terminat. Dar el ştia ce însemna pentru un copil de nouă ani să facă un bine bunicului său pe moarte. El ştia ce amintire va păstra copilul în suflet. Soţul meu, zise ea, EL era un Lamed Vavnik."

Omul care voia să aibă dreptate

În statul Chu trăia un om care nu ştia unde creşte ghimbirul. 
- Ghimbirul creşte pe copaci, zise el. 
- Creşte pe sol, i se răspunse. 
Omul se încăpăţână: 
- Vino cu mine, vom întreba zece persoane diferite, îi zise el interlocutorului său. Pariez pe măgarul meu că ghimbirul creşte pe copaci. 
Cele zece persoane întrebate una după alta dădură toate acelaşi răspuns: 
- Ghimbirul creşte pe sol. 
Pariorul îşi pierdu calmul: 
- Poftim măgarul, îi zise el câştigătorului; asta nu înseamnă că ghimbirul nu creşte pe copaci!

Măgarul din Guizhou

Nimeni nu mai văzuse vreodată un măgar în Guizhou, până când, într-o zi, un excentric aduse unul cu vaporul. Neştiind însă la ce să-l folosească, îl abandonă în munţi. 
Un tigru, văzând această creatură cu aspect straniu, îl luă drept o divinitate. 
Ascuns în pădure, începu să-l studieze; apoi se aventură în afara tufişurilor, rămânând totuşi la o distanţă respectuoasă. 
Într-o zi măgarul începu să ragă prelung; tigrul, îngrozit, o rupse la fugă cât îl ţinură picioarele. Dar se întoarse să arunce o privire şi  îşi zise că această divinitate nu era atât de înfricoşătoare la urma urmei. 
Obişnuindu-se cu răgetele măgarului, tigrul se apropie de el fără a risca încă să îl atace. 
Când crezu că îl cunoaşte bine, începu să îndrăznească mai mult: se frecă de el, îl împinse, îl enervă, până când măgarul, cuprins de furie, îi trase o copită. 
"Este tot ce ştie să facă.", îşi zise tigrul. 
Atunci se aruncă asupra măgarului, îl sfâşie în bucăţele şi îl devoră. 
Sărman măgar! Prin mărimea sa, el părea puternic, prin răgete, părea înfricoşător. Dacă nu şi-ar fi dezvăluit toate talentele, tigrul n-ar fi îndrăznit să-l atace. Dar, prin lovitura de copită, măgarul îşi semnase propria condamnare la moarte.

Doar în trecere

Un bătrân înţelept, foarte venerat de cei care îl cunoşteau şi îl ascultau, trăia foarte simplu într-o casă dintre cele mai modeste. 
Într-o zi el primi vizita unui om foarte bogat din oraşul vecin. Acesta fu foarte mirat să vadă că înţeleptul locuia într-o cameră mobilată doar cu un covor, o masă joasă şi o saltea de paie. 
Bogatul exclamă: 
- Dar unde vă este mobila? 
Înţeleptul răspunse: 
- A dvs. unde e? 
- Dar, maestre, eu sunt în vizită... 
- Vedeţi, şi eu... sunt trecător! răspunse bătrânul surâzând.

marți, 15 mai 2012

Eroare cu o supă

Într-un restaurant cu autoservire, o doamnă de o anumită vârstă îşi ia un castron de supă. În momentul când se aşază la masă - una din numeroasele mese din autoservire - îşi dă seama că a uitat să-şi ia lingură. Pune tava cu castronul pe masă şi se duce să-şi ia o lingură. 
O surpriză neplăcută o aşteaptă la întoarcere: aşezat în faţa supei ei, un străin se pregăteşte să guste. "Ce tupeu!" zice doamna în gândul ei. Se aşază, trage castronul în faţa ei şi zice pe un ton foarte puţin amabil: "Permiteţi!" După care îşi introduce lingura în supă... 
Dar străinul trage castronul la mijlocul mesei şi bagă şi el lingura. Mută de uimire în faţa unei asemenea îndrăzneli, doamna nu are curaj să facă totuşi scandal şi împarte supa. 
La sfârşit, străinul aduce o farfurie mare de cartofi prăjiţi, pe care o pune în mijlocul mesei. O invită pe vecina sa să se servească: ca şi supa, şi cartofii sunt împărţiţi. 
Străinul părăseşte apoi masa mulţumind frumos. 
Doamna se gândeşte să plece şi ea. Îşi caută poşeta pe care o agăţase de spătarul scaunului. Dar poşeta nu mai este! Doamna îşi stăpâneşte un strigăt: "Străinul..." Caută repede cu privirea prin restaurant. 
Atunci descoperă la doi paşi de ea, pe un scaun asemănător cu al ei, poşeta. În faţa scaunului gol, un castron de supă aburindă, pe o tavă de unde lipseşte o lingură... 
Nu străinul mâncase din supa ei: ea, greşind masa, mâncase din supa străinului. Şi la plecare, el i-a spus mulţumesc.

O sută de iaci

Întâmplarea pe care vreau să v-o povestesc se petrece în Tibet.
Doi fraţi cresc iaci; ambiţia unuia este de a avea mereu mai mulţi, în timp ce celălalt nu are decât unul, care îi ajunge.
Într-o zi, cei doi fraţi se întâlnesc şi cel care are o turmă mare îi zice celuilalt:
- Visul meu este de a avea o sută de iaci; nu am decât nouăzeci şi nouă, poţi să mi-l dai pe al tău?
- Sigur că da, răspunde fratele său, ia-l!

Povestea borcanului de maioneză

A fost odată un profesor de filosofie care, în faţa clasei sale, luă un borcan mare de maioneză şi, fără să zică o vorbă, începu să-l umple cu mingi de golf... Apoi, îi întrebă pe studenţii săi dacă borcanul era plin. Toţi fură de acord să zică DA. 
Apoi profesorul luă o cutie plină cu bile şi o vărsă în borcanul de maioneză... Bilele umplură spaţiile goale dintre mingile de golf. Profesorul îi întrebă din nou pe studenţi dacă borcanul era plin. Ei răspunseră din nou că DA. După aceea, profesorul luă un săculeţ cu nisip şi îl vărsă în borcanul de maioneză... Bineînţeles, nisipul umplu toate spaţiile goale şi profesorul întrebă iarăşi dacă borcanul era plin. Studenţii răspunseră în unanimitate DA. Imediat după aceea, profesorul adăugă două linguri de cafea în conţinutul borcanului de maioneză şi cafeaua umplu efectiv toate spaţiile goale dintre bobiţele de nisip. Studenţii începură să râdă... 
Când terminară, profesorul zise: "Vreau să înţelegeţi că borcanul de maioneză reprezintă viaţa. Mingile de golf sunt lucrurile importante ca familia, copiii, sănătatea, pasiunile noastre. Vieţile noastre ar fi pline şi dacă am pierde tot restul şi nu ne-ar rămâne decât ele. Bilele sunt celelalte lucruri care contează, ca munca, maşina, casa etc. Nisipul reprezintă restul, micile lucruri ale vieţii. Dacă am fi turnat nisipul de la început, n-ar mai fi rămas loc pentru nimic altceva, nici pentru bile, nici pentru mingile de golf. Este acelaşi lucru şi în viaţă. Dacă ne cheltuim energia şi timpul pe lucruri mici, n-o să mai avem niciodată loc pentru lucrurile cu adevărat importante. Fiţi atenţi la lucrurile care sunt cruciale pentru fericirea voastră! Jucaţi-vă cu copiii voştri, faceţi-vă timp să mergeţi la medic, să luaţi masa cu partenerul vostru, faceţi sport sau vedeţi-vă de pasiunile voastre. O să vă rămână timp şi de curăţenie şi de reparat robinetul de la bucătărie. Ocupaţi-vă de mingile de golf în primul rând, de lucrurile cu adevărat importante. Stabiliţi-vă priorităţile, restul nu e decât nisip..." 
Unul dintre studenţi ridică atunci mâna şi întrebă ce reprezintă cafeaua. 
Profesorul surâse şi zise: "E bine că mă întrebi. Era doar pentru a vă demonstra că şi dacă vieţile voastre vă pot părea foarte pline, rămâne întotdeauna loc şi pentru o ceaşcă de cafea cu un prieten."

Cei doi şoricei şi borcanul cu lapte

Doi şoricei căzură într-un borcan cu lapte. Marginea borcanului fiind prea înaltă, nu mai putură ieşi, aşa că începură să înoate disperaţi de teamă că se vor îneca... 
Se zbătură aşa un timp, până când unul dintre ei îşi pierdu speranţa şi abandonă lupta. Încetă să mai dea din lăbuţe şi se înecă. 
Cel de-al doilea, deşi extenuat, decise să continue să lupte până la limita extremă a forţelor sale. Înotă şi înotă fără odihnă. Încet-încet, laptele deveni din ce în ce mai dens, până când se întări şi se făcu unt. 
Şoricelul se sprijini pe această materie solidă, sări peste marginea borcanului şi scăpă.

Dumnezeu şi pâinea

În timpul războiului, o bunică evreică îi dădu nepotului său o bucată de pâine goală pe care unsese, pe o singură parte, un strat subţire de untură de gâscă... 
Din nefericire, pâinea căzu din mâinile copilului, tocmai cu partea unsă în jos. Plină de ţărână amestecată cu untură, evident, pâinea nu mai era de mâncat. 
Bunica, furioasă, exclamă: "Dumnezeu nu e bun! De ce nu a făcut ca pâinea să cadă cu partea uscată în jos? Nepotul meu ar fi putut-o mânca." 
Şi întrucât simţea că furia o face să-şi piardă credinţa, se duse în grabă la rabinul satului şi îi povesti ce se întâmplase. 
Omul sfânt se gândi câteva clipe, apoi îi zise cu o voce blândă: "Bună doamnă, Dumnezeu nu este rău, pur şi simplu, dumneata nu ai uns partea care trebuia."

luni, 14 mai 2012

Povestea celor două grăunţe

Două grăunţe stăteau una lângă alta într-un pământ fertil de primăvară. 
Prima grăunţă zise: 
"Vreau să cresc! Vreau să-mi înfig rădăcinile adânc în pământ şi să-mi înalţ tulpina în aer... Vreau să-mi văd mugurii deschizându-se ca drapelele care anunţă venirea primăverii... Vreau să simt soarele încălzindu-mi faţa şi roua dimineţii binecuvântându-mi petalele!" 
Şi ea crescu! 
A doua grăunţă zise: 
"Mi-e frică. Dacă îmi înfig rădăcinile în pământ, nu ştiu ce mă aşteaptă în întuneric. Tulpina mea e fragilă, dacă încerc să străpung scoarţa pământului pentru a mă înălţa în aer, risc să o rup. Şi dacă, abia întredeschişi, vine un vânt şi-mi distruge mugurii? Şi când apare floarea, cine ştie? Vreun copil ar putea-o smulge din pământ. Nu, mai bine aştept să ies când nu va mai fi niciun pericol." 
Şi ea aşteptă! 
O pasăre care trecea pe acolo, scurmând pământul în căutarea hranei, găsi grăunţa care aştepta şi imediat o înghiţi.

Învăţătura cocoşatului

Unui predicator îi plăcea să arate că lucrarea Domnului este desăvârşită. 
Un cocoşat, care îl ascultase pe predicator, l-a aşteptat la ieşirea din biserică şi i-a spus: 
- Zici că Dumnezeu face bine tot ceea ce face, dar uite cum m-a făcut pe mine! 
Predicatorul l-a privit o clipă şi i-a răspuns: 
- De ce te plângi, prietene? Pentru un cocoşat, arăţi foarte bine.

duminică, 13 mai 2012

Omul cel fără noroc

Era odată un om cu adevărat nefericit. Totul îi mergea rău. Nenorocul se înverşuna împotriva lui. Acoperişul colibei i se prăbuşea, grădina sa era o junglă, nu avea nici prieteni, nici nevastă. Până la urmă deveni mândru de nenorocirea lui. Spunea oricui voia să-l asculte: "Sunt omul cel mai nenorocos din lume!" 
Începu să se întrebe de ce Dumnezeu îl făcuse atât de nenorocos. Decise să-l găsească şi să-l întrebe. 
După ce merse un an şi o zi prin păduri, dădu peste un luminiş cu o peşteră. Intră în peşteră; şi când ochii i se obişnuiră cu întunericul, observă un lup, într-un colţ. Era într-o stare jalnică. Era atât de slab că i se puteau număra coastele şi blana îi era murdară şi ruptă. De mirare, dar putea vorbi. Lupul îl întrebă: "Cine eşti şi unde te duci?" Omul răspunse: "Sunt omul cel mai nenorocos din lume şi îl caut pe Dumnezeu, pentru a-l întreba de ce sunt aşa de nenorocos." Lupul zise: "Când îl vei întâlni, poţi să-l întrebi de ce sunt aşa şi de ce sunt slab?" "Vino cu mine şi întreabă-l tu însuţi." răspunse omul. "Mă îndoiesc că aş fi capabil de asta." răspunse lupul. "Mă simt prea slăbit pentru a călători. Întreabă tu pentru mine." Omul fu de acord şi-şi reluă drumul. 
Mai merse încă un an şi o zi, apoi se opri să se odihnească în pădure. O frunză îi căzu pe creştet şi el privi în sus. Văzu un arbore amărât, mic şi firav. Arborele zise: "Cine eşti tu şi unde te duci?" Omul răspunse: "Sunt omul cel mai nenorocos din lume şi îl caut pe Dumnezeu, pentru a-l întreba de ce sunt aşa de nenorocos." Arborele zise: "Când îl vei întâlni, poţi să-l întrebi de ce sunt aşa şi de ce nu pot face să-mi crească ramuri puternice şi un trunchi gros?" "Vino cu mine şi întreabă-l tu însuţi." răspunse omul. Arborele spuse: "Pot vorbi, dar nu pot să mă mişc, vezi că sunt prins în rădăcini. Întreabă tu pentru mine." Omul fu de acord şi-şi reluă drumul. 
Încă un an şi încă o zi trecură. Ajnuse într-o vale minunată, înverzită şi acolo dădu peste o micuţă casă albă. Cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată stătea sub un cireş, aproape de uşă. Ea îl întrebă: "Cine eşti şi unde te duci?" Omul răspunse: "Sunt omul cel mai nenorocos din lume şi îl caut pe Dumnezeu, pentru a-l întreba de ce sunt aşa de nenorocos." Femeia îl invită înăuntru, îi pregăti o masă delicioasă, îi ascultă povestea şi îi zise: "Când îl vei vedea, poţi să-l întrebi de ce sunt singură?" El fu de acord. 
După un an şi o zi, ajuns la capătul lumii, îl găsi pe Dumnezeu. "Cine eşti şi unde te duci?", îl întrebă Dumnezeu. Omul răspunse: "Sunt omul cel mai nenorocos din lume şi vin să te întreb de ce sunt aşa de nenorocos." Dumnezeu ascultă cu răbdare în timp ce omul depănă lunga poveste a tot ce nu mergea bine în viaţa sa. Când termină, Dumnezeu zise: "Nu eşti doar nenorocos, eşti şi prost." Nu era chiar răspunsul pe care omul îl aştepta, aşa că ceru explicaţii. "Te-am creat din ce-am putut mai bine. Ţi-am oferit posibilităţi şi oportunităţi infinite, te-am înconjurat de frumuseţe, de oameni pe care să-i cunoşti, de locuri pe care să le explorezi şi de descoperiri pe care să le faci. Trebuie să-ţi revii şi să încetezi de a mai spune că eşti omul cel mai nenorocos din lume. Du-te mai bine să-ţi cauţi norocul, acolo unde se află. Mişcă!" 
Omul, redus la tăcere de aceste cuvinte, se întoarse să plece, gânditor. Dumnezeu îl rechemă. "Ai întrebări să-mi pui din partea altora, nu e aşa?" Omul puse întrebările şi Dumnezeu îi dădu răspunsurile, apoi îi spuse să plece. 
Omul ajunse la casa cu femeia frumoasă, din valea înverzită. Ea îl invită din nou, nerăbdătoare să afle răspunsurile. Omul îi spuse: "Dumnezeu mi-a zis că nu eram doar nenorocos, ci şi prost." Apoi îi spuse că Dumnezeu zisese că ea era singură pentru că trăia într-un loc izolat. El a zis: "Spune-i să deschidă ochii şi să ceară în căsătorie primul om care va trece şi ei vor trăi fericiţi toată viaţa." Ea răspunse: "Tu eşti primul om care a trecut. Vrei să mă iei în căsătorie?" Omul zise: "Nu. Trebuie să plec, pentru că Dumnezeu mi-a zis să merg să-mi caut norocul acolo unde se găseşte." Şi plecă. 
Când ajunse la arborele prăpădit, îi zise: "Dumnezeu mi-a dat răspunsul pentru tine. Tu nu poţi creşte sănătos, pentru că atunci când erai doar un pomişor, nişte tâlhari au îngropat o comoară aici, sub tine. Lada îţi blochează rădăcinile şi te împiedică să creşti. Dacă găseşti pe cineva care să sape şi să ridice comoara, atunci vei putea creşte normal. Dumnezeu mi-a spus totodată că nu sunt doar nenorocos, ci şi prost." Arborele răspunse: "Este o lopată, acolo, lângă arborele acela. E acolo de când îmi pot aminti. Ia-o şi scoate cufărul acela!" Omul răspunse: "Nu. Eu trebuie să plec, pentru că Dumnezeu mi-a zis să merg să-mi caut norocul acolo unde se găseşte." Şi plecă. 
În sfârşit, ajunse la grota cu lupul. "Ai întrebat?" zise lupul. "Da. Se pare că nu sunt doar nenorocos, ci în plus sunt şi prost." Lupul înălţă capul şi zise: "Şi pentru mine ce a zis?" Omul răspunse: "Singurul motiv pentru care eşti slab este că eşti înfometat. A zis că trebuie să mănânci primul om prost pe care-l vei întâlni." 
...Şi aşa lupul îl mâncă.

Balonul negru

Un copil negru priveşte cu multă atenţie un negustor de baloane, care taie aţele, una după alta. Baloanele se înalţă foarte sus, până se pierd în cer, ieşind din raza privirii. 
Băiatul rămâne să admire zborul acestor baloane. 
Curând, nu mai rămâne decât unu, un balon negru. 
Atunci el se apropie de negustor şi îl întreabă dacă un balon negru ar putea zbura tot atât de sus ca şi celelalte. Negustorul îi surâde, nu zice nimic şi taie coarda ultimului balon, care se înalţă la fel de sus ca celelalte. Negustorul îl priveşte pe micuţ şi îi zice: "Nu culoarea este aceea care înalţă balonul, ci ceea ce are în interior."

Infern şi paradis

Când a murit, Confucius s-a dus mai întâi în infern. 
Acolo a văzut mii de bărbaţi şi de femei aşezaţi în faţa unor mese pline cu bunătăţi care de care mai apetisante. Ei aveau dreptul să mănânce ce voiau şi cât voiau, dar cu singura condiţie că trebuia să folosească pentru asta nişte beţişoare lungi de un metru şi jumătate. Toţi mureau de foame şi erau disperaţi, căci ştiau că n-ar fi găsit soluţia chiar de s-ar fi gândit o eternitate. 
Apoi Confucius a ajuns în paradis. Aici a văzut mii de bărbaţi şi femei aşezaţi în faţa unor mese încărcate cu bucate irezistibile. Ei aveau dreptul să mănânce ce voiau şi cât voiau, dar cu condiţia să utilizeze aceleaşi beţişoare de un metru şi jumătate care-i duceau la disperare pe damnaţii din infern... 
Deosebirea era că ei se foloseau de beţe pentru... a se hrăni unii pe alţii.

Prietenul lui Socrate

Într-o zi, cineva veni la Socrate şi îi zise: 
- Ascultă, Socrate, trebuie să-ţi povestesc cum s-a purtat prietenul tău. 
- Opreşte-te, îl întrerupse înţeleptul. Ai trecut ceea ce vrei să-mi spui prin cele trei site? 
- Trei site? zise celălalt plin de uimire. 
- Da, prietene: trei site. Să vedem dacă ceea ce ai să-mi spui poate să treacă prin cele trei site. Prima este cea a adevărului. Ai verificat dacă ceea ce ai să-mi spui este adevărat? 
- Nu, am auzit povestindu-se şi... 
- Bine, bine. Dar sigur că ai trecut povestea prin cea de-a doua sită. Cea a binelui. Ceea ce vrei să-mi povesteşti, chiar dacă nu ar fi adevărat, măcar este ceva de bine? 
- Nu, nu este ceva de bine, dimpotrivă. 
- Hm, zise înţeleptul, să încercăm să ne servim de a treia sită, şi să vedem dacă este util ceea ce vrei să-mi spui.
- Util? Nu chiar... 
- Ei bine, zise Socrate surâzând, dacă ceea ce vrei să-mi spui nu e nici adevărat, nici de bine, nici util, prefer să nu-l ştiu, iar, în ceea ce te priveşte, te sfătuiesc să-l uiţi...

sâmbătă, 12 mai 2012

Doi câini

Un om merge la un înţelept pentru a învăţa de la el. 
- Spune-mi, tu, care eşti înţelept, ce se află în spiritul tău? 
- În spiritul meu sunt doi câini, unul alb şi altul negru. Ei se bat tot timpul. 
Discipolul este un pic surprins. 
- Doi câini?! Care se bat?! 
- Da, practic se bat tot timpul. 
- Şi care câştigă? 
- Cel pe care îl hrănesc mai mult.

Paradisul şi infernul

Un samurai se înfăţişă în faţa unui maestru zen şi îl întrebă: "Există cu adevărat un paradis şi un infern?" 
- Cine eşti tu? întrebă maestrul. 
- Sunt un samurai... 
- Tu, un războinic? exclamă maestrul. Uită-te la tine! Ce senior te-ar dori în slujba sa?! Pari mai degrabă un cerşetor! 
Furia puse stăpânire pe samurai. Apucă sabia şi o scoase din teacă. Maestrul urmă: 
- A, bine, ai chiar şi o sabie! Dar sunt sigur că eşti prea nepriceput să-mi tai capul! 
Scos din fire, samuraiul ridică sabia, gata să lovească. În acest moment maestrul zise: 
- Aici se deschid porţile infernului. 
Descumpănit de liniştea sigură a călugărului, samuraiul băgă sabia în teacă şi se înclină. 
- Aici se deschid porţile paradisului, îi zise atunci maestrul.

Nastratin Hogea şi cerşetorul

Instalat confortabil pe terasa casei sale, Nastratin Hogea lenevea, gustând dulceaţa unei după-amieze de primăvară, când cineva îl strigă din stradă: 
- Nastratin Hogea! Nastratin Hogea! Coboară! Am o întrebare să-ţi pun! 
Necunoscutul strigă de mai multe ori, aşa încât Nastratin Hogea coborî până la urmă, fără niciun chef. Jos, dădu peste un om cu mâna întinsă. 
- Nastratin Hogea, dă-mi şi mie un ban, te rog! Dumnezeu te va răsplăti însutit. 
- Asta era deci întrebarea! Pentru asta mi-ai tulburat liniştea! Vino cu mine! 
Cerşetorul urcă cu greu treptele numeroase împreună cu Nastratin Hogea până pe terasa acestuia. 
- Şi acum, îi zise Nastratin Hogea, iată răspunsul meu: N-AM!

Dreptatea înţeleptului

Pentru că se certau între ei pe o anumită chestiune, doi oameni hotărâră să ceară părerea unui bătrân înţelept. Primul dintre ei îşi expuse punctul de vedere şi înţeleptul zise: "Este adevărat. Tu ai dreptate." 
Cel de-al doilea, furios, îi spuse înţeleptului că nu putea trage o asemenea concluzie fără să-i asculte pe amândoi. Şi îşi prezentă şi el opinia, la care înţeleptul răspunse: "Este adevărat. Şi tu ai dreptate." 
Atunci, cei doi oameni, furioşi amândoi, exclamară: "Este imposibil! Nu putem avea amândoi dreptate!" 
"Este adevărat. Aveţi dreptate.", le răspunse bătrânul înţelept, îndepărtându-se.

Coliba în flăcări

Singurul supravieţuitor al unui naufragiu a fost aruncat de valuri pe o insulă pustie. 
În fiecare zi, el se ruga ca cineva să vină să-l salveze şi în fiecare zi scruta orizontul pentru a surprinde cel mai mic semn de ajutor, dar nimeni nu venea. 
A decis atunci să-şi ridice o micuţă colibă din arbori căzuţi şi din frunze de palmier pentru a se proteja de intemperii şi de animale şi pentru a pune la adăpost ceea ce putuse să salveze din naufragiu. După o săptămână de muncă asiduă, coliba era gata şi el era foarte mândru de ea. Trăise la oraş şi nu fusese obişnuit să lucreze cu mâinile sale. 
Câteva zile mai târziu, la căderea serii, atunci când se întorcea de la vânătoare, şi-a găsit coliba în flăcări. Nu-i ajungea că se simţea teribil de nenorocit în singurătatea aceea, pe o insulă pustie, trebuia să i se mai întâmple şi asta! Pierduse tot în incendiu. După şocul iniţial, tristeţea şi apoi mânia au pus stăpânire pe el. S-a prăbuşit în genunchi pe plajă şi a strigat: "Doamne, cum poţi să-mi faci una ca asta?!" Complet descurajat şi obosit, a început să plângă cu lacrimi fierbinţi şi a adormit aşa pe plajă. 
A doua zi, foarte de dimineaţă, a fost trezit de zgomotul unui vapor care se apropia de insula sa. Era salvat! Ajuns pe punte, l-a întrebat pe căpitan: "De unde aţi ştiut că sunt aici?" Căpitanul i-a răspuns: "Am văzut semnalul tău de fum."

Bătrânul înţelept

Un arab bătrân, prost îmbrăcat, abia ducându-şi traiul de pe o zi pe alta, se strecura încet pe străzile unui oraş. Nimeni nu-i acorda nici cea mai mică atenţie. Un trecător îi zise cu vădit dispreţ:
- Ce faci aici? Nu vezi că nimeni nu te cunoaşte?!
Omul sărac îl privi calm şi îi răspunse:
- Ce-mi pasă?! Mă cunosc EU şi asta îmi ajunge. Groaznic ar fi invers: să mă cunoască toţi şi eu, nu.